Muzica din torpedoul Violetei

Violeta e Astra mea încă funcțională.

M-a necăjit puțin duminică la revenire din seara de Pizza Hut. Că lipsa luminii de întâlnire (așa zisa fază scurtă) de pe partea stângă mi-a provocat disconfort la întoarcere și a atras priviri lungi și dezaprobatoare din partea unui echipaj de la rutieră. 😦

Mda. La fel de bine pot fi nemulțumit și de mine că nu am verificat de era funcțională la plecare. Idiot mare. S-a rezolvat repede la Octav care mi-a explicat că modelele noi au și lumini de zi obligatorii pe drumurile europene, separat de luminile de drum. Seria Violetei, Astra G, nu are.

Dar.

Ce are Violeta nu știu dacă au variantele mai noi.

Pentru că muzica din torpedoul ei are canal de youtube!

Toate floricelele muzicale adunate peste iarnă la poale de calorifer să-i coloreze torpedoul, le-am salvat în formatul cunoscut cu extensia .mp3 pe un CD. În primăvară, la volan, le-am încercat și karaoke spre nedumerirea colegilor din trafic, dar, odată coborât din mașină, muzica îi rămânea Violetei și mie textele. Foarte interpretabil în jur.

Încă săpam în locurile cu muzică de pe net inclusiv youtube unde creasem un canal anul trecut pentru un clip refuzat de facebook, când, într-o vizită prelungită la un client, am vrut să reascult o melodie anume de pe CD-ul Violetei. Mașina era abandonată într-o parcare îndepărtată… dar cum ar fi dacă… cu un singur click, pe desktop sau pe telefon, aș avea acces virtual la CD? Pe youtube s-ar putea cumva? Go Planet!

Nu toate melodiile preferate aveau videoclipuri așa că am început să le prestez. Majoritatea cu o aplicație bătrână de la Microsoft, Movie Maker, dar cu licență și alte câteva clipuri (la 360) cu un demo de Cyberlink Power Director 15. Clipurile cu animație cer ceva timp pentru montaj dar dacă nu încalci politica youtube cu drepturile de autor, rezultatul te mulțumește. Și din statisticile youtube se pare că și pe mulți alții:

Iar aici e muzica din torpedou:

Anunțuri

”All inclusive”, o șaorma à la française

Poate s-a întâmplat să schimbați impresii despre restaurantele vizitate cândva și despre unele dintre ele ați afirmat că acolo se mănâncă bine.

Așa și la spectacolul ”All inclusive” pot scrie că se râde bine.

De ce se cheamă ”All inclusive” probabil se referă la modul de servire, amestec de satiră ascuțită și comedie de situație, într-o familie extinsă.

Din observațiile doamnei de alături cum că actorii par de multe ori că spun de la ei în replici completând scenariul, și din liniștea deplină a sălii în multe dintre punctele cheie, deduc că publicul ar înclina spre comedie și textul are clar potențial de creștere în sensul ăsta.

Iar ei, actorii, au fost la înălțime, chemați la rampă de aplauze, minute-n șir după spectacol.

Am mers cu gând să urmăresc prestația Mirelei Oprișor (cunoscută nouă în rolul Aspirinei din Las Fierbinți) care convinge cred prin naturalețe și am sfârșit să fiu încântat de jocul elaborat al Medeei Marinescu și de promițătoarea apariție a lui Vlad Zamfirescu.

Asta fără să las deoparte nicio clipă performanța foarte bună a consacratului Marius Manole și a junei Diana Roman.

Ce suferă, pare finalul, parcă dinadins nedefinit, un gen de spaimă ca ”ferească de părinții care nu ascultă de copii”, fără alternative și de verificat.

Prețul biletului: 80 de lei.

Ultimele trepte spre iluminare

În primul an de facultate aveam de petrecut ceva ore de laborator pentru accesul la nu rețin care examen. Laboratorul era la etajul șase, ultimul, al clădirii ASE din bulevardul Eminescu și am pornit grăbit pe scări cu gândul să bifez prezența.

Deja după etajul patru începusem să gâfâi așa că am început să număr mulțumit și amețit ultimele trepte până la destinație. Le-am pierdut șirul văzând crescând la capătul lor un zâmbet blond cârlionțat de bun venit și genunchii mei înmuiați de emoții au refuzat să se mai miște simțind acuta lipsă de aer.

Aveam să aflu mai târziu că articulațiile lor erau nevătămate dar niște neurotransmițători pârdalnici acordaseră o mentopauză neuronilor de serviciu comutând animalic instinctele. Ăla reproducător preluase comanda și îmi ridica pomeții și colțurile buzelor într-o asceză spre o promițătoare întâlnire cu Nirvana de la ultimul etaj.

M-am luminat la față cu gura-ntinsă până la urechi în cel mai tâmp zâmbet aprobator dar ochii s-au făcut mari când domnișoara ce se apropiase de capul scărilor s-a întors brusc, unduindu-și provocator șoldurile spre locul din care răsărise, așteptată cu preocupare de colegele care se antrenau pentru concursul de Miss Boboc.

 

Cervantes și escrocheriile moderne

Pre legea mea, recitindu-l pe „Principele Ingeniozității”, cu al său Don Quijote, realizez cât de actual este, după atâtea veacuri scurse, pe „apa sâmbetei”, din câte mi se pare.

Toate închipuirile închipuitului „cavaler ratăcitor” au corespondent în vrăjelile moderne legate de dezvoltarea personală a personalității persoanei inocente, credule și ignorante.

Orice prost e îndemnat să se creadă centrul universului și să se iubeasca pe el însuși mai presus de orice. Lumini celeste apar în meditații mai mult sau mai puțin forțate cu ierburi „de leac”, orgasmele nu mai produc zeama binecunoscută străbunilor ci eliberări în infinit, stări de transcendență minunate care nepovestite pe facebook (păzea!) își pierd din putere în 2-3 zile.
Nu, să nu credeți că se mai face sex, vi se pare doar; nu intră una într-alta, nu sunt două animale care dau din fund în disperata căutare a unei clipe de uitare/fericire. Nu, aceste ființe elevate, superioare, evoluate, atinse de aripa divinității, de fapt fuzionează în planuri astrale, experimentând un mambo-jambo divin, spre care ar trebui să salivăm toți.

Cursurile care-ți garantează că vei fi fericit după 2 săptămâni sunt superbe, „retreat”-urile în care toxinele zboară la mama naibii, alungate de merlini moderni prin te miri ce scheme alimentare, sunt promovate mai îndrăcit decât hamburgerii. „Rezonanz”-urile sunt mama lor, mai ales dacă noaptea îți pune sub ușorul căpșor o carte motivațională, care te va ajuta să faci și bani, pocnind din degete. Nu că onoranții cititori ai acestor maculaturi superb marketate ar fi niște personaje mercantile, țineți departe de voi această „blasfemie”, doar că bănuțul e bun prieten cu prepuțul, ca atare poarta spre paradis le e comună.

Tristețea vine abia după „trăirile minunate și fericirile garantate”, când inocentul nostru se trezește în fața vieții, care nu mai conspiră spre îndeplinirea dorințelor sale amărâte. Credulul visător atinge iluminarea, dar plânge, fiindcă deși el a atins fericirea (aici nu poate exista dubiu, fiindcă așa scrie în prezentările cursurilor sau cărților scrise de mosho, tolea, runda etc), totuși „viața e grea și lumea e rea”, așa că nu-l lasă s-o trăiască. Ca atare, mai caută un curs, mai face socializare online sau offline, se mai scarpină pe burtă grohăind de plăcere cu cei din aceeași tagmă, ostoindu-și reciproc durerile neînțelese de muritorii de rând.
Dar, cu toate că scrie pe toate agendele și aplicațiile social-media că e fericit, ca să atragă bunăstarea, umbra care-i macină existența nu dispare neam. Se metamorfozează. Sau, în ultima fază, se necrozează.

E tot atât de multă rătăcire a minții pe câtă era și în evul întunecimii, doar că acum prostia se răspândește mult mai repede. La fel și escrocheria, fiindcă bineînțeles că s-au ivit isteți care să profite de pe urma „inocenților”, taxând (mai mult sau mai puțin, depinzând de rangul escrocului) oferirea unor iluzii tristelor figuri ale zilelor noastre.

Citiți Cervantes, dacă nu credeți, biete creaturi speriate de bombele autocunoașterii. Citiți, dacă vă ține capul mai mult de 30 de pagini în șir, că mulți dintre voi v-ați imbecilizat mai mult decât a visat vreodată o religie sau sectă s-o facă.
Dupa ce înțelegeți, dați naibii cărțile și trăiți liniștiți, fiindcă v-ați recuperat viața.

Textul e de aici, cu permisiune: http://www.ovidescu.ro/cervantes-si-escrocheriile-moderne/

Acropole, hold on

Am fost pe Acropole. Cu un ghid grec, profesor de istorie, foarte mândru de vizita fraților români. Români care, luptând la Atena alături de greci în războiul lor de independență, au cedat turcilor invadatori baricadați pe Acropole și rămași fără muniție, gloanțele românești de plumb. Așa încât turcii să nu topească miezul coloanelor Partheonului să-și facă gloanțe să se apere, plumbul coloanelor democrației antice fiind menit să rămână sprijin crezului omenesc. Profesorul ne-a mai explicat că-n vremea Greciei antice erau doi conducători, întotdeauna aleși, primul ales reprezenta țara, fiind numit ambasador, iar cel de al doilea clasat conducea efectiv. Chiar și așa, puterea era în mâna celor care făceau legile coabitării, deasemenea aleși. Nemulțumiți de privilegiile arogate de conducători, supușii teritoriali mai aprindeau din când în când lanternele spre cer. Stupid people

 

Nu mai ştiu a câta scrisoare e asta, Moş Crăciun

Micii colindători de sărbători lasă la urmă așezările aparținătorilor. 🙂 La mulți ani Camelia!

blogul unei Camelii

Motto: În zarea depărtărilor există tot ce întârzie să apară.

 

Drag Moş Crăciun,

Îmi e aşa peste mână să îţi scriu, că nu mai am anii, lasă tachinările, doar vezi limpede că în ceea ce mă priveşte şi te priveşte s-a lăsat cu maturizare, însă de boala asta a copilăriei de a-ţi scrie tot n-am scăpat deşi de mult am încetat să mai cred în tine, cu toate că eşti o iluzie atât de credibilă, Moş Crăciun, doar la nişte ani cruzi de tot ai fost mai enigmatic, erai încă în măsură să fascinezi, şi’n anii ăia am rămas împreună în fiecare decembrie, eu şi cu tine, tu ăla care spre disperarea mea începuseşi să întârzii din ce în ce mai des după miezul nopţii, că stăteam la pândă încordată să nu-ţi ratez sosirea auzind eu că în toate împrejurările vii pe-acolo pe unde şi pleci,că aveam nevoie, legat…

Vezi articol original 417 cuvinte mai mult

La service la Octav

Femeile au o abilitate care lipsește de regulă la bărbați.

Se pliază foarte rapid pe ce pare unanim acceptat de comunitate.

Uite, astăzi spre seară, am ajuns la service-ul lui Octav și Mugur cu certificatul de garanție al acumulatorului auto de la mașină care se chinuie teribil să învârtă motorul dimineața.

Cu 50 de metri înainte de trecerea la nivel cu calea ferată de pe șoseaua Călărași, la intersecția cu Viilor, un Opel Zafira staționa lovit proaspăt fără un far și o parte din bara de protecție față. Pe jos luceau mai multe culori de cioburi de plastic dar nici o altă mașină nu se arăta prin preajmă. Nu-s foarte multe serviceuri auto prin zonă care să execute reparații la standardele impuse de asigurarea civilă auto așa că era probabil ca cel puțin o mașină implicată în incident să ajungă pronto în curtea băieților, la service-ul spre care mă îndreptam.

O parcasem pe Violeta în apropierea porții de acces și mă îndreptam cu documentele de garanție pentru baterie spre birouri când în curtea aflată sub nivelul șoselei s-a scurs un SUV mare și negru din care au coborât precipitați Mugur și Octav și, ca în reluare, o doamnă palidă:

– Salut Adi, vrei să ne aștepți în birou zece minute să rezolvăm ceva urgent, m-a întrebat Octav trântind portiera. Servește te rog o cafea sau ceva până atunci.

– Desigur. Aștept.

Mi-am comandat o cafea lungă aparatului din stânga ușii de intrare în atelier pe care am abandonat-o la locul de fumat și am intrat în biroul în care doamna palidă plângea cu sughițuri povestind unui domn ceva mai în vârstă ca mine:

– Mai bine muream decât să lovesc mașina, am cumpărat-o de două săptămâni doar…

– Ei, lăsați doamnă, e bine că nu a fost nimeni lovit, fiarele se îndreaptă… îi răspunse domnul făcându-mi complice cu ochiul.

Aveam ochii obosiți de la întâlnirea prelungită din fabrică și nici unul dintre ei nu i-au confirmat spusele așa că am ieșit la cafeaua aburindă de la locul de fumat exact la timp să-l văd pe Mugur parcând un VW Polo negru ușor lovit în partea stângă față cu numărul de înmatriculare de culoare roșie. Mașina doamnei palide.

Pe Mugur l-a urmat Octav care mi-a zâmbit strâmb când i-am urat condoleanțe postului de senator la care candidase din partea PRU și m-a lăsat pe mâna domnișoarei recepționere să-mi fotocopieze documentele pentru garanție.

În birou, doamna nu mai era așa de palidă și mă privea întrebător trăgând cu calm dintr-o țigară:

– Să știți că arătați mai bine decât când ați ajuns aici, i-am zis așezându-mă în așteptarea fotocopiilor pe locul domnului care făcea din ochi.

– M-am încurajat singură. E bine că nu a fost nimeni lovit, fiarele se îndreaptă…

 

Azi nu mai ești

Zorii se lăsau așteptați.

Asta-și spunea frământând înfrigurată marginile păturii pe sub bărbie.

Avea nevoie de o confirmare și prima geană de lumină o aduse.

Se așeză imaginar în colțul de sus al ferestrei într-o încercare de a se substitui răsăritului greoi de decembrie și scrută cu privirea jocul de umbre al dimineții.

Noaptea nu avea păreri de rău că se destramă, chiar se lăsa învinsă, obosise.

Povestea de ieri îi făcuse probleme, nu s-a dat pe vise deși păstrase doar din cele blânde.

Era vorba de o determinare bine cunoscută, o chemare cețoasă de sirenă ce o plimbase bezmetic printre sentimente și atitudini aprinse.

Știa că astea se sting greu, în amurg, întotdeauna azi.

Ieri erai.

Tot la iernat?

Mie-mi place prăjitura casei cu ciocolată.

Cea de arată ca o negresă cu surprize.

E grozavă și după ce o mănânci.

Când simți la ultima înghițitură cum se prelinge bobul rămas de ciocolată învelit în aroma esenței de rom din blatul ei pufos… mmmmm, tare bun. 🙂

Dai cu basca de tejghea și vrei să ceri să vină următoarea dar nu vezi bine continuarea, te-ntrebi de ce și îți răspunde glicemia: păi a trecut timpul când era vremea, am crescut!

Așa că te uiți nedumerit în gol căzut pe gânduri, de ce îți plac, de ce să le mai ții?

Și gândurile vechi, amare, privesc în tine și-n firimiturile din farfurie.

Povestea lor s-a terminat și nu se dă-n reluare. 😦