Ciripituri

Pisa aștepta încordată la pervazul ferestrei răsucindu-și furios coada când și când.

Privea fix spre ramura castanului de lângă blocul de apartamente, cu urechiușele ciulite, icnind scurt pseudociripituri într-o păsărească cu accent felin.

Acolo vrăbiile împărțeau gureșe impresii despre hrana de la tomberonul de jos, cantina lor de ajutor social alimentată non stop de locatari.

Pisa mișcă aproape imperceptibil urechile când perdeaua flutură scurt împinsă de curentul de aer venit dinspre ușa de la intrare. Era incapabilă să pedepsească perdeaua pentru greseala de a-i întrerupe vânătoarea. O făcuse de câteva ori și nu-i plăcuse deloc să aștepte ore-n șir, ascunsă sub pat, să treacă furia stăpânei.

Vrăbiile văzură că nu mai sunt oameni la tomberon și zburară în stol acolo. Pisa parcă oftă plictisită și coborî mieunând întrebător stăpâna ce-și abandonase încălțările și căuta deja hrana pisicii. Cu siguranță Pisa va prinde câteva vrăbii în visurile somnului de după masă iar de nu, va smotoci bine bine șoricelul de pluș, așa, ca să răzbune indisciplina perdelei, s tot textile și cu siguranță discută între ele.

Tiii, azi are hrană umedă!

Stăpâna butonă cu calm telecomanda și privi țintă la televizor zâmbind mulțumită de zgomotul ce-l auzea făcut de Pisa:

Plescăituri.

Reclame

Enel rulz

– Geto! Să știi de la mine că Viorel nu era beat atunci, era serios!

Liniște.

Vorbele veneau de undeva de sub geam și mi-am amintit de salopeta albastră inscripționată Enel care încerca din dimineața zilei de ieri să o convingă pe Geta la telefon să-l primească totuși pe Viorel acasă, că deh, bărbați suntem, prieteni suntem, dar după câteva zile de dormit împreună pe canapea, o salopetă albastră se odihnește mult mai bine singură, fără Viorel.

Deschid ochii și aștept să aud zgomotul clasic de bormașină ce mă trezise năuc două zile la rând și lăsase cabluri negre, groase de două degete și lungi de câțiva zeci de centimetri deasupra ușilor de la intrarea apartamentelor de pe scară, cabluri ce plecau dintr-un tablou electric mare, cu multe contoare, amplasat la intrarea în bloc.

Liniște.

Un ciocănit hotărât se auzi în ușa de la intrare și am deschis adormit văzând un nene înalt, aplecat convingător să-i explice vecinei, tanti Mia:

– Doamnă trebuie să semnați că sunteți de acord să vă dăm afara contoarul din casă, uite aici, la birou, zise zâmbind ștrengărește, și îi arătă vecinei un tabel scris de mână liniat insistent cu pixul.

Tanti Mia se uită nedumerită la nenea apoi își plimbă privirea spre contoarul de curent, agățat strategic în dreapta ușii de la intrare, pe holul scării.

– Da, zise încântat nenea, da, un contoar ca ăsta, așa, semnați-mi să vi-l scoatem din casă!

– Bună dimineața! zic, întrerupând privirea lor stăruitoare de pe contoar, De ce vă trebuie semnătură să scoateți din casă un contoar care-i pe casa scării? Și de ce ne tot speriați cu înștiințări că ce?

Nenea cu biroul se apropie neîncrezător de balustradă și scrută cu privirea înaltul scărilor spre etajele superioare:

– Șiiii, toate apartamentele au contoarele afară pe scară?

– Da! răspunse lătrat tanti Mia.

– Păi atunci, zice nenea, Păi atunci, continuă făcând pași mici spre ieșire, Vă prind eu să-mi semnați mai târziu…

– Nu stau nene, nu stau, că trebe să merg la serviciu, zic întorcându-mă îmbufnat spre ușă.

– Mai târziu, mai târziu… răsuna vocea coborând treptele spre stradă.

Tanti Mia înțelese cu întârziere că nenea dispare și tuși scurt înainte să-i strige în urmă:

– Da` mie cine îmi bagă cablu ăla negru înăuntru?

 

To be continued

Femeile vorbesc altfel decât bărbații

Cu 300 de ani în urmă, Dimitrie Cantemir scria în in capitolul De Lingua Moldavorum din cartea lui Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei):

“Femeile moldovenilor vorbesc altfel decât bărbații (peculiarem a viris pronunciationem habent). Căci ele schimbă silabele bi– și vi- în ghi-, precum bine = ghine; vie = ghie; pe pi- îl schimbă în chi– : pizmă – chizmă; piatră – chiatrăm inițial se schimbă în gn-, greu de pronunțat pentru alții [aici Cantemir redă prin gn sunetul palatal ñ din spaniolă]: mie (mini) devine gnie [ñie]. Cine dintre bărbați s-a obișnuit cu această pronunțare, cu greu, ba nici măcar cu greu, nu se mai poate dezbăra de ea și se trădează întotdeauna că a stat prea mult la sînul maică-si, din care pricină acești inși sînt luați in rîs si numiți ficior de baba [în română in original].”

Nu știu dacă amicul meu George Dascălu din ”Sușeava”, mare maestru în condus utilaje grele,  ar accepta ușor că-i străstrănepot de babă, că le vorbește dialectul, dar biologic este. Nici Ion Creangă nici Vasile Alecsandri nu au cârtit că vorbesc dialectul mamelor și bunicilor, așa că stai blând Gheo!

Cu 200 de ani în urmă, inițiativa napoleoniană de a face din triburile române un scut împotriva inamicului rus a izbutit să unească două principate române, cu binecuvântarea Reginei Victoria a Regatului Unit al Marii Britanii.

Cu 100 de ani în urmă s-a întâmplat România Mare, centenar consemnat cu marcaje electronice în Bucureștiul doamnei primar Firea din… Bacău (Moldova, România), bucuroasă că premierul desemnat, Viorica Dăncilă, este ”extrem de religioasă”.

Sâmbătă seara, 20 ianuarie 2018, un pic mai sus de Centrul Vechi, spre Piața Universității, o doamnă polițist strânse-se în jurul ei colegii însărcinați cu defluirea în bună ordine a protestatarilor din fața parlamentului, să-i convingă probabil că nu e cazul să le arate oamenilor drumul către casă.

Ceva mai devreme, în metroul ce se oprea în stația Piața Unirii, o mămică își pregătea fica și soțul să iasă la protest.

Ghid de Igienă Mintală şi Interacţiune Socială pentru Politicieni (şi pentru alţii interesaţi…)

Blogul Prof. Univ. Dr. Daniel DAVID: Pentru o Românie Raţională!

Motto: „Viaţa noastră este ceea ce gândurile noastre fac din ea.” (Marcus Aurelius) / Omul nu este afectat de lucruri, ci de modul în care interpretează lucrurile.” (Epictetus)

I. Introducere

Ca psiholog (şi preşedinte al Asociaţiei Psihologilor din România/APR – deşi nu vorbesc aici în numele APR), la început de an m-am gândit să propun ceva important şi constructiv, care, dacă ar fi implementat, ne-ar face tuturor nu doar viaţa mai frumoasă, ci şi societatea mai sănătoasă şi prosperă!

Tema este una generoasă, care se adresează tuturor oamenilor, dar m-aş bucura dacă unii politicieni responsabili ar găsi Ghidul propus aici dacă nu interesant, măcar util şi dacă ar fi dispuşi să-l testeze în activitatea lor curentă. Cred sincer că multe probleme de interacţiune socială pe care le vedem şi pe care le criticăm la politicienii noştri nu apar adesea cu rea intenţie, ci din lipsa unei psihoeducaţii în acest…

Vezi articol original 2.830 de cuvinte mai mult

Sunt authentic

Cu toate corecturile softului probabil piratat de editare documente/fisiere ma simt ok. Hm. E o dorinta, mi-am exprimat-o pe unde am gasit ca merge, de foarte multi ani, era cazul sa lucram pe tastaturi cu diacritice romanesti. Sunt nationalist? Sau doar șmecher? Poate, când am aflat că limba româna e singura din lume în care se scrie așa cum se pronunță. Îi cer lui Moș Crăciun să-mi dăruiască o tastatură cu caractere românești.  🙂

”All inclusive”, o șaorma à la française

Poate s-a întâmplat să schimbați impresii despre restaurantele vizitate cândva și despre unele dintre ele ați afirmat că acolo se mănâncă bine.

Așa și la spectacolul ”All inclusive” pot scrie că se râde bine.

De ce se cheamă ”All inclusive” probabil se referă la modul de servire, amestec de satiră ascuțită și comedie de situație, într-o familie extinsă.

Din observațiile doamnei de alături cum că actorii par de multe ori că spun de la ei în replici completând scenariul, și din liniștea deplină a sălii în multe dintre punctele cheie, deduc că publicul ar înclina spre comedie și textul are clar potențial de creștere în sensul ăsta.

Iar ei, actorii, au fost la înălțime, chemați la rampă de aplauze, minute-n șir după spectacol.

Am mers cu gând să urmăresc prestația Mirelei Oprișor (cunoscută nouă în rolul Aspirinei din Las Fierbinți) care convinge cred prin naturalețe și am sfârșit să fiu încântat de jocul elaborat al Medeei Marinescu și de promițătoarea apariție a lui Vlad Zamfirescu.

Asta fără să las deoparte nicio clipă performanța foarte bună a consacratului Marius Manole și a junei Diana Roman.

Ce suferă, pare finalul, parcă dinadins nedefinit, un gen de spaimă ca ”ferească de părinții care nu ascultă de copii”, fără alternative și de verificat.

Prețul biletului: 80 de lei.

Ultimele trepte spre iluminare

În primul an de facultate aveam de petrecut ceva ore de laborator pentru accesul la nu rețin care examen. Laboratorul era la etajul șase, ultimul, al clădirii ASE din bulevardul Eminescu și am pornit grăbit pe scări cu gândul să bifez prezența.

Deja după etajul patru începusem să gâfâi așa că am început să număr mulțumit și amețit ultimele trepte până la destinație. Le-am pierdut șirul văzând crescând la capătul lor un zâmbet blond cârlionțat de bun venit și genunchii mei înmuiați de emoții au refuzat să se mai miște simțind acuta lipsă de aer.

Aveam să aflu mai târziu că articulațiile lor erau nevătămate dar niște neurotransmițători pârdalnici acordaseră o mentopauză neuronilor de serviciu comutând animalic instinctele. Ăla reproducător preluase comanda și îmi ridica pomeții și colțurile buzelor într-o asceză spre o promițătoare întâlnire cu Nirvana de la ultimul etaj.

M-am luminat la față cu gura-ntinsă până la urechi în cel mai tâmp zâmbet aprobator dar ochii s-au făcut mari când domnișoara ce se apropiase de capul scărilor s-a întors brusc, unduindu-și provocator șoldurile spre locul din care răsărise, așteptată cu preocupare de colegele care se antrenau pentru concursul de Miss Boboc.

 

Cervantes și escrocheriile moderne

Pre legea mea, recitindu-l pe „Principele Ingeniozității”, cu al său Don Quijote, realizez cât de actual este, după atâtea veacuri scurse, pe „apa sâmbetei”, din câte mi se pare.

Toate închipuirile închipuitului „cavaler ratăcitor” au corespondent în vrăjelile moderne legate de dezvoltarea personală a personalității persoanei inocente, credule și ignorante.

Orice prost e îndemnat să se creadă centrul universului și să se iubeasca pe el însuși mai presus de orice. Lumini celeste apar în meditații mai mult sau mai puțin forțate cu ierburi „de leac”, orgasmele nu mai produc zeama binecunoscută străbunilor ci eliberări în infinit, stări de transcendență minunate care nepovestite pe facebook (păzea!) își pierd din putere în 2-3 zile.
Nu, să nu credeți că se mai face sex, vi se pare doar; nu intră una într-alta, nu sunt două animale care dau din fund în disperata căutare a unei clipe de uitare/fericire. Nu, aceste ființe elevate, superioare, evoluate, atinse de aripa divinității, de fapt fuzionează în planuri astrale, experimentând un mambo-jambo divin, spre care ar trebui să salivăm toți.

Cursurile care-ți garantează că vei fi fericit după 2 săptămâni sunt superbe, „retreat”-urile în care toxinele zboară la mama naibii, alungate de merlini moderni prin te miri ce scheme alimentare, sunt promovate mai îndrăcit decât hamburgerii. „Rezonanz”-urile sunt mama lor, mai ales dacă noaptea îți pune sub ușorul căpșor o carte motivațională, care te va ajuta să faci și bani, pocnind din degete. Nu că onoranții cititori ai acestor maculaturi superb marketate ar fi niște personaje mercantile, țineți departe de voi această „blasfemie”, doar că bănuțul e bun prieten cu prepuțul, ca atare poarta spre paradis le e comună.

Tristețea vine abia după „trăirile minunate și fericirile garantate”, când inocentul nostru se trezește în fața vieții, care nu mai conspiră spre îndeplinirea dorințelor sale amărâte. Credulul visător atinge iluminarea, dar plânge, fiindcă deși el a atins fericirea (aici nu poate exista dubiu, fiindcă așa scrie în prezentările cursurilor sau cărților scrise de mosho, tolea, runda etc), totuși „viața e grea și lumea e rea”, așa că nu-l lasă s-o trăiască. Ca atare, mai caută un curs, mai face socializare online sau offline, se mai scarpină pe burtă grohăind de plăcere cu cei din aceeași tagmă, ostoindu-și reciproc durerile neînțelese de muritorii de rând.
Dar, cu toate că scrie pe toate agendele și aplicațiile social-media că e fericit, ca să atragă bunăstarea, umbra care-i macină existența nu dispare neam. Se metamorfozează. Sau, în ultima fază, se necrozează.

E tot atât de multă rătăcire a minții pe câtă era și în evul întunecimii, doar că acum prostia se răspândește mult mai repede. La fel și escrocheria, fiindcă bineînțeles că s-au ivit isteți care să profite de pe urma „inocenților”, taxând (mai mult sau mai puțin, depinzând de rangul escrocului) oferirea unor iluzii tristelor figuri ale zilelor noastre.

Citiți Cervantes, dacă nu credeți, biete creaturi speriate de bombele autocunoașterii. Citiți, dacă vă ține capul mai mult de 30 de pagini în șir, că mulți dintre voi v-ați imbecilizat mai mult decât a visat vreodată o religie sau sectă s-o facă.
Dupa ce înțelegeți, dați naibii cărțile și trăiți liniștiți, fiindcă v-ați recuperat viața.

Textul e de aici, cu permisiune: http://www.ovidescu.ro/cervantes-si-escrocheriile-moderne/

Acropole, hold on

Am fost pe Acropole. Cu un ghid grec, profesor de istorie, foarte mândru de vizita fraților români. Români care, luptând la Atena alături de greci în războiul lor de independență, au cedat turcilor invadatori baricadați pe Acropole și rămași fără muniție, gloanțele românești de plumb. Așa încât turcii să nu topească miezul coloanelor Partheonului să-și facă gloanțe să se apere, plumbul coloanelor democrației antice fiind menit să rămână sprijin crezului omenesc. Profesorul ne-a mai explicat că-n vremea Greciei antice erau doi conducători, întotdeauna aleși, primul ales reprezenta țara, fiind numit ambasador, iar cel de al doilea clasat conducea efectiv. Chiar și așa, puterea era în mâna celor care făceau legile coabitării, deasemenea aleși. Nemulțumiți de privilegiile arogate de conducători, supușii teritoriali mai aprindeau din când în când lanternele spre cer. Stupid people