Ultimele trepte spre iluminare

În primul an de facultate aveam de petrecut ceva ore de laborator pentru accesul la nu rețin care examen. Laboratorul era la etajul șase, ultimul, al clădirii ASE din bulevardul Eminescu și am pornit grăbit pe scări cu gândul să bifez prezența.

Deja după etajul patru începusem să gâfâi așa că am început să număr mulțumit și amețit ultimele trepte până la destinație. Le-am pierdut șirul văzând crescând la capătul lor un zâmbet blond cârlionțat de bun venit și genunchii mei înmuiați de emoții au refuzat să se mai miște simțind acuta lipsă de aer.

Aveam să aflu mai târziu că articulațiile lor erau nevătămate dar niște neurotransmițători pârdalnici acordaseră o mentopauză neuronilor de serviciu comutând animalic instinctele. Ăla reproducător preluase comanda și îmi ridica pomeții și colțurile buzelor într-o asceză spre o promițătoare întâlnire cu Nirvana de la ultimul etaj.

M-am luminat la față cu gura-ntinsă până la urechi în cel mai tâmp zâmbet aprobator dar ochii s-au făcut mari când domnișoara ce se apropiase de capul scărilor s-a întors brusc, unduindu-și provocator șoldurile spre locul din care răsărise, așteptată cu preocupare de colegele care se antrenau pentru concursul de Miss Boboc.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s