Amintirile nu mă părăsesc?

Am pus o poză cu purici la coperta paginii de feisbuc, shit, iacă iar un căcat, cum plm îmbraci o pagină într-o copertă, ăștia ne cred fraieri maxim. Coperțile de la Qvo Vadis sau trilogia Potopulului, cărți scrise de polonezul Henryk Sienkiewicz asta ca să nu amintesc de monumentele literaturii rusești că zgândărim proamericanii… erau foarte nașpa frate. O foaie de hârtie ceva mai groasă.

Dar de la Sienkiewicz am reținut o mare observație scrisă de om în latină să nu priceapă fraierii: Consuetudo altera natura. Obișnuința este a doua natură. Și hai să vă faceți inventarul la amintiri cu chestii pe care le faceți acum și nu le făceați acum unu, cinci, zece, cincisprezece sau mai mulți ani în urmă. Nu-i așa că v-au părăsit amintirile?

Versiunea Smiley din Treisudest se cheamă insomnii unde se roagă de mușchiul lui să se culce și nu o face decât la final când îi crește zâna. Pe care nu o are decât fictiv pentru că pun pariu că individu-i singur cuc, ca mine.

Am mai citat despre manipulare citiți pe blog și e plin în jurul nostru pe stradă și în media.

Pentru Oltenița a fost suficient să port azi un tricou violet la culoare timp de o oră ca să descopăr un pomanagiu boit colorat ascunzându-se pe bulevardul gării și să fiu călcat pe picioare de biciclete de copii neiubiți.

A trebuit să mă sune fiică-mea să-mi dau seama de asta și-i mulțumesc că există. Este tot ce-i cer

Anunțuri

Este frumos Oltea așa să știi!

E incredibil de frumos să îți revezi colegii de școală, da incredibil!

Nu am superlative-n buzunare dar trebuia să fii acolo ca să simți. Să știi că n-ai scăpat și te-am bârfit cu drag. De dorul revederii tale, da, este frumos.

Mateo se achită bine de sarcini să știi. Se joacă cu un catalog de nici o sută de persoane. E mizilic pentru ea. Le-am spus și lor, colegilor și parcă nu le venea să creadă de Mateo. A reușit să-l sune chiar și pe Pescaru….Unbălivăbăl fată, chiar așa. Dar nu l-a dat pe speaker deși mi-aș fi dorit. I-am urlat în telefon idiotului cât am putut de tare să nu mai facă fițe și să VINĂ. Să vină să ne vedem.

Ceea ce vrem și de la tine! Dacă reușești te așteptăm cu nerăbdare toți cei care ne-am revăzut deja.

Că nu ne-am scos ochii dar parcă Cătălin ar fi vrut-o. L-am liniștit rapid și ne-am pupat apoi. Bine, atât cât am reușit din cele 115 kile pe care le plimbă. Mannnn, cât e de mare!

Adiță a nimerit chiar și la budă deși cea oficială era închisă. Poate deschid în august sau septembrie, n-am reținut când daștie Mateo fără probleme.

Până atunci te pup și-ți scriu: Pe mâine, Te iubesc, cu bine!

Adi

Numărând la Sânzâiene

Mi-au devenit nesuferite contractele de muncă din care am încheiat, încetat sau suspendat mii.

Pentru că astăzi număr nerăbdător zilele rămase din al meu.

Și uite, aș fi vrut să scriu despre colege sânzâiene, dar nuuuuu, că-i confidențial.

Între mine și angajator. Șșșșșș. Cum n-a făcut nici măcar șerpișorul prăzuliu sosit ieri să ne salute tocmai la accesul în corpul administrativ.

A dat din cap și a pornit șerpuind alene către ierburile din care răsărise tot fără grabă.

Bine, asta cu partea nesuferită a contractelor de muncă, am văzut că se întâmplă doar când reprezentanții angajatorului pervertesc comunicarea în manipulare. Și știu că nu-s puțini ciobiți.

Că mai păstrezi și folosești o vreme un vas cu smalțul sărit e una dar un pahar pleznit te roagă să-l conduci de îndată pân la ghenă. Din drumul meu acolo AMR 10 zile.

Și acum nu pot să număr încă sânzienele confidențiale, poate la anul dacă solicită vreo prestare de servicii.

Dar pot să număr două întâlnite la Penny, vreo trei la Billa, una în scaun cu rotile la o terasă pe Republicii căreia i-am oferit o floare iar restul alergau în locul unde s-au deschis azi noapte cerurile, la intersecția dintre Digului și Cornișei.

Acolo am fost dezbrăcat de secretul căștilor din ureche într-un flash mob adhoc și vesel printre copii de pe stradă: Ascultați radio ProFm!

A fost fantastic dar nu i-am spus asta și ghidului local de la intrarea pe General Manu care-și ceru politicos scuze când a aflat că nu pe el îl caut.

Am adăstat o vreme-n drum spre domiciliu să-mpart din vise cu terăsenii de la Angels până ce un ospătar simpatic m-a îndreptat blând să-mi car somnul prins cu greu din scaunul lor în cel de-acasă.

download (1)

Mi-am reparat mașina

Se cheamă Violeta.

Nu-mi imaginam vreodată că o mașină trăiește. Deși sunt un mare fan Cars, desenul animat.

E scris bineînțeles în cartea tehnică că are o durată medie de viață de zece ani.

Violeta are aproape doisprezece ani.

Și ne-am plimbat împreună de la început, de la primii kilometri.

Este și acum grozavă.

Mi-a adus-o mecanicul de la serviceul auto. Sau mai precis de la Super Service.

Next Service mulțumește lui Super Service.

Violeta toarce mulțumită de îngrijre și vrea să meargă la mare.

Deși nu știe că aerul sărat o ruginește. Se mai gândește.

Nu rețin prin ce an, am vrut s-o schimb. Cu un frate mai mare și fățos, ultima serie produsă ever de Opel Vectra. Am ales frățiorul din câțiva zeci ca el dar pe atunci ștampila unei firme era obligatorie pe contractul de vânzare cumpărare. Și eu nu aveam ștampila la mine așa că i-am lăsat frățiorul la dealer.

Am revenit cu Violeta acasă și am parcat-o în fața porții casei așa cum am văzut și astăzi la Lidl un nene caraghios care a parcat în fața ușii magazinului, pe locul destinat bicicletelor: CL18XCX. Câți ca el, pe limba pițigoiului lui Topîrceanu din Balade vesele și triste. Dar asta nu e o dramă, e doar o lipsă de bun simț despre care nu mai știm cât e de simț. What ever… Hai să revin la Violeta care încă tremură amintindu-și de momentul în care eu cred că și-a dorit să fie lovită.

Ca să nu o las la schimb la dealer unde avea deja evaluarea de preț făcută. Moment în care nu era lovită.

Violeta a fost asigurată întotdeauna.

Și ea știa asta. Așa că deși stătea parcată aproape pe trotuar în fața casei a fost lovită. De un logan de la romtelecom, probabil afumat.

Berbecul de conducea loganul era pe fugă, cu musca pe căciulă.

Și-a cerut scuze, că a evitat nu știu ce turism venit pe contrasens și n-a văzut-o pe Violeta parcată aproape toată pe trotuar, nu pe partea carosabilă, și a fugit cu loganul șifonat teribil pe partea dreaptă.

Cert e că a zgâriat-o pe Violeta de la portiera din spate stângă până la aripa din față și i-a rupt și oglinda retrovizoare. Azi am simțit că Violeta a trecut peste asta. Pierduse deja aceeași oglindă, în Călărași, pe malul Borcei, lovită de un necunoscut.

N-am să scriu despre telefonul dat de mine la 112 după ce berbecul a fugit bănuiesc, să caute un agent de circulație capabil să sufle în etilotest în locul lui și să-mi prezinte la postul local de poliție rezultatul scris cu zero alcool în respirație. Violetei nu-i păsa de asta. Voia doar să rămânem împreună.

Și așa a fost.

Am mai avut o tentativă să o las avans pentru un SUV. Daihatsu Terios, japonez, căruia i s-a stricat calculatorul de bord pe nepusă masă. Încă păstrez owner”s manualul său. Daihatsu a echipat cu motoare teribilele avioane japoneze kamikaze ZERO în WWII. Iar Terios este o mașină reușită.

Nu și pentru Violeta, care nu s-a lăsat vândută samsarilor ce bântuiau parcul auto sh de la Rădacini, în fața hotelului Nord de pe Calea Griviței, din București.

Și pentru că nu prea sunt japonezi în Românica care să-și repare produsele, Terios a ales alt drum la un alt client, după săptămâni bune de stat în service-ul ei.

Violeta câștigase lupta prin neprezentare.

Incredibil.

Eram din nou împreună și am rămas până-n zilele noastre.

Cu bucurie.

Locuri de joacă

Terasa Modern a fost cucerită de copii.

Am avut sentimentul ăsta aseară când am revenit la meciurile din Franța.

Mi-a fost confirmat astăzi de o clasă întreagă de copii, însoțiți de dascăli, care se bucurau împreună acolo.

Copiii s-au prezentat în toiul discuției cu Cosmin, avocatul, care era foarte preocupat de rezolvarea unor chestiuni avocățești.

Micuții s-au revărsat pur și simplu pe terasă dar au luat loc organizat la o masă luuuungă pregătită rapid de personal și………au stat CUMINȚI!

Da. Cuminți, am scris bine.

La meciul de aseară ocupaseră deja aripa terasei care avea-n dotare proiectorul pe care mi-l doream să îmi arate meciul, așa că am trecut în dreptul plasmei care se-nchide singură.

N-am să descriu un meci pe care nu l-am mai văzut.

Mi-am consumat berea conversând cu sărbătoritul zilei pe facebook, nenea Dan Gheorghe care ne întinsese o capcană despre copilărie.

Nu mi-a plăcut deloc că un individ în cârje m-a deranjat din butonatul smartfeonului.

Cum e posibil să cerșești țigări în cârciumă la miezul nopții și să te bucuri de un handicap în același timp? Nu știu

A fost o simplă pată și atât. Nu era treaba mea problema lui.

N-am mai plecat la gară când personalul debarasa terasa ci în parc.

În parcul care?

În cel rămas după ce BOR-ul a confiscat un loc de joacă și l-a îngrădit cu plasă de sârmă. Și mă refer la parcul de lângă… spital.

Că nu mai poate săracul pacient să-și tragă sufletul prin parc că îl ia doamne doamne.

Iar asta chiar este problema noastră.

N-am zăbovit prea mult în parc unde alături de niște cavemanși care priveau de pe o bancă năuci la flăcările unei ce credeau ei început de vânători de partenere, m-am bucurat de-nfățișarea astrului suspinelor. În prima zi, de lună plină.

Obiceiuri de Rusalii

Nea Mișu are o plăcere deosebită de fiecare dată când sfârșim prânzul de Rusalii cu-n vin hand made și rubiniu.

Să povestească întâmplarea cu nașul lui, Costel și nașa lui, Tănțica.

Despre Rusalii cu un parfum mai vechi, din altă vreme.

Care începe cu nașul Costel și cu prietenul Manole preocupați să afle de-i bine-acum să-nceapă treieratul orzului, ori să-l amâne. La prânzul de Rusalii, udat puternic cu un vin bun, cum se cuvine.

 – Nu-i cazul să intrăm acum Costele, zice Manole, că-mi pare că orzul nu-i uscat prea bine…

 – Mda, zice Costel, asta așa-i, dar stai că s-au uscat paharele de vin Manole!

Și o trimise la butoi pe draga de Tănțica, să le mai facă un refill la o carafă goală.

Pe-atunci, butoaiele de vin nu prevedeau cana sau robinet ci un furtun. Cu care trebuia să scoți vinul din butoi pe sus, pe-acolo unde-i cepul. Sugeai tare de la capătul liber al furtunului introdus în butoi iar vinul poposea cuminte în carafă. Se aplica principiul vaselor comunicante. Asta știa bine și Tănțica. Că înghițise vin fără să vrea și astă iarnă și o-ncălzise maxim. Dar pe atunci nu era în asistență și Manole.

Așa că Tănțica a scos voioasă câteva carafe pentru oamenii ce plănuiau lucrările ogorului până ce vinul înghițit o ameți, împleticindu-se nedumerită dar ținându-se țanțoșă pe ultimul traseu de la butoi:

 – Ai mă Costele, hâc! oare cum or putea să bea bețivii vinul ăsta?

 – Cu sifon! tu-ți mniezeii mânetii, cu sifon! …replică oțărât Costel

Bălăcit prin flori de tei

De când mi-am luat stenoză respect să circul regulamentar în deplasarea pe trotuar.

Înot pe partea dreaptă mai mereu ca să permit colegilor din trafic să mă depășească. Chiar mă gândeam că sunt ușor de interpelat din cauza vitezei mici de deplasare:

 – Ce bă ți-ai luat trotuar? Du-te omule în parc că pe-aici se circulă, lumea nu se plimbă!

Ce să le zic, că na, trotuarele nu au bandă de urgență ca cei nu știu câți kilometri de autostradă, deh.

Sau mă și închipui avertizat de agentul de circulație:

 – Să știți că deși nu există indicator pentru viteza de mers regulamentară, asta nu înseamnă că este cazul să încurcați traficul pietonal. Vă rugăm insistent să cereți fizioterapeutului un dispozitiv adecvat unei viteze de deplasare în condiții de siguranță de 2 până la 4 kilometri pe oră. Altfel, să stați acasă!

Ce să mai faci nene, că astrele nu ți-au zâmbit astăzi, așteaptă horoscopul bun de-o să vină!

În zorii dimineții mele am fost cuprins de gânduri că am trecut fără de voie pe banda de trotuar din sens opus:

 – Dacă venea cineva tare și n-avea timp să frâneze, ha? Nu scrie pe tine că ești cu stenoza și n-ai nici girofar! Praf vă făcea!

Am cântărit situația și am găsit explicația.

Ei bine, în zilele de vară de prin copilărie, după ce alungam ploaia cu cărămidă lucitoare dă doamne să iasă soare, luam desculț la rând băltoacele cu apă după poaie bălăcindu-mă nevoie mare.

Așa pășii și azi vrăjit sub tălpi de-mpotrivirea moale a bălților de flori de tei, pe contrasens.

Așteptând un tren în gară

Mă recuperez după o criză de stenoză cervicală neplanificată.

Treaba merge bine așa că târziu pe seară am hotărât să o scot în oraș.

Fără o țintă anume am pus-o să privească la finalul partidei Germania – Polonia ce se desfășura pe o plasmă de pe terasa restaurantului Modern.

Polonezii au băgat autobaza în poartă și s-a terminat nedecis. 0 – 0

Finalul a fost extrem de dârz dar nu pe plasmă care s-a oprit singură cu trei minute înainte de final ci pe proiectorul obosit de la travea vecină de pe terasă unde mi-am mutat rapid berea și scrumiera în hohotele de râs a patru domnișoare ieșite la o întâlnire cu un copil de zece ani.

Am plătit repede consumația ospătarului care-și flutura bonul fiscal ca o pavăză în fața unui agent de la antifraudă și am evadat grăbit spre gară.

Nici eu, nici stenoza, nu realizam de ce ne grăbeam într-acolo dar era clar că nu ne plăcuse terasa.

Așa că purtați de avânt am ajuns curând în părculețul din fața gării, un parc mai mult decorativ decât util.

Aveam de digerat cina târzie ș-am încercat prin partea stânga a clădirii gării să accesăm peronul. Gard de plasă. Ok. Se poate întâmpla. Hai prin dreapta. Nț. Gard de plasă și de beton. Hm?

Unica cale de acces era prin sala de așteptare pe unde am trecut înghesuit și fericit că nu aveam bagaj, supravegheat bineînțeles de o cameră de luat vederi. WTF? Gara asta este privată?

Pe partea stângă peronul nu era iluminat și chiar mai mult, aproape blocat de o mașină a poliției așa că am purces încetișor la dreapta unde dintr-o cuțumie au ieșit repede două fete înarmate cu mopuri și găleți.

Mi-am aprins o țigară să nu par ostil, le-am dat binețe și mi-am continuat preumblarea pe peron.

Până la magazinul Lidl, unde peronul se termina, dar nu și gardul. One way in, one way out.

Așa că stânga împrejur băiete, cu stenoza ta cu tot!

Peronul a fost brusc cuprins de forfotă și cele trei luminițe din depărtare spuneau de ce.

Venea trenul.

Un individ buzdrun în pantaloni scurți ieșit subit de prin tufișuri le striga fetelor pe care dintre linii gara automotorul, impiegatul își cerceta poziția de drepți în fața trenului iar eu atârnam melancolic de brațul metalic al băncii tocite din fața gării, în așteptarea nimănui.

Fericit că mi-am justificat prezența la gară de venirea trenului mi-am verificat ceasul de pe telefon.

Era puțin trecut de miezul nopții și un motostivuitor îmi trecea nesemnalizat prin față cărând un plug agricol pe bulevardul gării.

Un colț mai jos, trei băieți moțăiau pe o bancă mângâindu-și aifoanele.

Pe stradă, în Oltenița, se așternuse stingerea.

Drama de la Administrația Sector 6

Sunt un bun platnic al taxelor la buget. Nu contează care.

Aici povestesc despre taxele datorate AFM – Administratia Fondului pentru Mediu care ține de Ministerul Mediului, nu-i așa?

De la 01/01/2014, AFM și-a schimbat contul colector deschis la Trezoreria Sector 6 cu un alt colector deschis tot la Trezoreria Sector 6.

Am omis schimbarea lui în aplicația informatică care generează ordinele de plată către bugete. Și taxele s-au plătit în contul vechi.

M-am trezit cu o decizie și cu un titlu executoriu pentru accesorii calculate la sumele neachitate la contribuția pentru fondul de mediu pentru anii 2014 și 2015. De la ANAF-ul Ministerului Mediului. Habar n-aveam că există așa ceva dar pare foarte ciudat. ANAF de mediu în ANAF-ul mare. Oare toate ministerele au ANAF-ul lor?

Nu era mare valoric, acoperea plata carburantului de la Mitreni la AFM București pentru o mașină pe benzină.

N-am reacționat imediat pentru că nu aveam la ce. Pe ce bază să faci contestație pentru accesorii la debite pe care știi că nu le ai?

Am făcut totuși contestație probând plata principalului, la termen.

Răspunsul la contestație a venit târziu, după ce AFM a mai trimis o decizie și un titlu executoriu pentru debitul principal. Negativ. Că nu au găsit intrarea banilor în contul nou.

În același timp Trezoreria Sector 6 mi-a răspuns că îmi confirmă primirea banilor în contul vechi AFM dar dacă vreau să fie direcționați în contul nou trebuie să cer asta Administrației Sector 6.

Aveau dreptate pe jumătate. Pentru că procedura, zic eu, le permitea să înainteze administrației sector 6 solicitarea mea.

Am contestat și decizia pentru plata debitului principal primită de la AFM și am cerut concomitent și Administrației sector 6 mutarea banilor dintr-un cont în altul conform procedurii ANAF. La asta n-am primit răspuns scris încă.

În schimb am fost apelat recent de câteva ori de o domnișoară de la Administrația Sector 6 care s-a prezentat plină de solicitudine pentru rezolvarea rapidă a cererii.

– V-am sunat și aseară pe la ora 8, dar n-a răspuns nimeni, probabil nu mai lucrați…eu am avut probleme și pe la spital…,dar, vă rog să renunțați la cererea de mutare a banilor dintr-un cont în altul al AFM și să ne solicitați restituirea lor. Vă facem asta imediat.

– Păi de ce? Noi nu vrem banii înapoi, sunt plătiți deja pentru taxe vechi…

– Da, dar nu avem legislație să mutăm banii dintr-un cont în altul la AFM…

  Screen Shot 06-14-16 at 01.49 AM

Ce vrăji mai fac fondurile europene

ADR Sud Muntenia e amplasată la confluența zonei industriale dinspre București a Călărașului cu partea de câmp unde încep să cânte broaștele bulgărește.

Dacă am slalomat puțin prin cireada de văcuțe păstorite de maidanezi pe drumul de acces din DN3, curând, pe partea stângă a drumului, n-am mai zărit codiță de patruped.

Și am realizat că de vină era sediul ADR-ului care se înălța trufaș și sinistru ca turnul negru din Mordor.

În față era totuși plin de mașini sclipitoare așa că am parcat nedumerit într-o tarla de porumb ceva mai la vale.

Pășind pe vârfuri prin curtea albă betonată de parcă cucerisem piscul mânăstirii Arnota, am rămas bîlbâindu-mă în cadrul ușii de la intrare țintuit de o duzină de priviri de domnișoare:

 – Am venit…vă rog frumos…să-mi dădeți o consiliere…

Cu greu mi-am cârmit freza spre dreapta și am văzut alături de samovarul masiv de inox, mise-en-place-ul unei gustări la varice.

Am răsuflat ușurat cu aer de cunoscător și am fost înhățat imediat de o duduie fâșneață care mi-a obturat vederea minunăției de recepționeră:

 – Să știți că nu avem nici un consilier disponibil dar vă invit la conferința care a început de jumătate de oră. E fix despre ce vă interesează

Mi-am zis că tipele de aici sunt înzestrate cu capacități extrasenzoriale dacă-ți pot citi gândurile chiar înainte să-ți vină dar am urmat-o supus în sala frumos iluminată:

 – Vă puteți așeza unde doriți, am fost îndrumat politicos de duduie

Trecusem prin momente asemănătoare și descoperind tensiunea din aer mi-am zis că cel mai apropiat loc liber este cel potrivit să nu produc deranj suplimentar participanților la conferință.

Dar acolo nu era un scaun liber ci trei, iar cel din mijloc părea că a fost ocupat și abandonat în grabă.

Am inspectat vizual vecinii și am descoperit în partea stângă un tors de fată cu păr lung tuns la modă și în partea dreaptă un individ frunzărind nervos prin hârtii ambalate în dosare cu coperți de plastic.

Mie nu-mi plac coperțile de plastic dar am respectat codul bunelor maniere și m-am așezat.

Confortul scaunului m-a lăsat să-mi înșir pe masă toate cârjele din dotare: telefon, cască, alimentator de rezervă, ochelari, pliante, pixuri ș.a.m.d..

Mi-a luat aproape un ceas să înțeleg ce se vorbea pentru că-mi părea un fel de limbă japoneză. Asta pentru că-n sală erau doar consultanți și oamenii autorității finanțatoare, toți meseriași.

Salvarea a venit când un informatician simpatic a prezentat aplicația cu care din luna iulie 2016 urmează să se depună online cererile de finanțare. Era la fel cu aia de pe saiturile de matrimoniale cu diferența că asta îți cere CNP-ul și te verifică STS-ul. În sfârșit înțelegeam discuțiile.

Atunci am observat că aproape toți participanții aveau în față un microfon luxos, fără fir, probabil BOSE, maximum de tehnologie audio, care alcătuia instalația de sonorizare din sală.

De unul din microfoane s-a folosit vecinul din dreapta să-și verse năduful pe habar n-am ce problemă din ghidul solicitantului de fonduri europene. Atunci am înțeles de ce era liber doar în jurul lui. Puțea a misogin.

Nu venisem să-mi încordez mușchii pe acolo dar nu mi-a plăcut să-l aud jignind mai multe femei pentru o legislație prost făcută despre care știu foarte bine cine poartă vina.

Am descoperit în schimb că programul nou de finanțare se potrivea perfect cu ce aveam eu nevoie.

Așa că la sfârșitul conferinței am mers să mulțumesc duduiei pentru invitație și am îndrăznit să-i cer o lămurire:

 – Vă mulțumesc tare mult dar mai am o singură întrebare, eu sunt un potențial beneficiar al programului de finanțare, dar sunt de la țară, din comuna Mitreni, județul Călărași, eu sunt eligibil?

 – Ne pare rău dar noi nu finanțăm zonele rurale.

download